Men...

Eu si Y. am fost impreuna timp de 4 ani si ne-am incheiat relatia acum 6 ani. A fost relatia mea cea mai serioasa inainte sa il cunosc pe sotul meu. Partea buna e ca a fost singurul barbat din viata mea de pana acum, care nu m-a inselat. Partea proasta e ca relatia noastra a fost calduta, fara stoluri mari de fluturi. Ne doream lucruri diferite, ne-am despartit de comun acord, end of story. De atunci am pierdut legatura, stiam ca incepuse o relatie noua...

Acum cateva luni m-a cautat pe facebook si am schimbat vreo 2 vorbe despre vreme.

Aseara m-a sunat si mi-a spus cu vocea pierita ca el inca ma iubeste, ca m-a iubit in tot timpul asta, ca a fost un prost ca m-a lasat sa plec, ca a vazut nu stiu ce film si si-a amintit cum eram eu, cum eram noi, si ca ii e dor de asta...

Eu am tacut o vreme...nu am stiut ce sa ii raspund. Relatia asta mi se pare atat de departe...si vorbele lui nu au miscat nimic in sufletul meu. M-am intrebat in gand doar daca toate lucrurile din lumea asta se intampla prea tarziu...

L-am intrebat ce mai face iubita lui si mi-a spus, ca intamplator (!), ca e insarcinata cu copilul lor. Dar ca asta nu are nici o legatura cu ce mi-a spus...But of course...!Eu sunt Ileana Cosanzeana si tu nu esti deloc complet iresponsabil cand esti pus in fata unei schimbari importante din viata ta...

Astazi m-a sunat din nou sa imi spuna ca are drum prin zona unde am eu biroul si daca pot sa cobor sa imi dea o floare de 1 martie. I-am spus sa se duca sa ii dea floarea aia femeii care ii poarta copilul si care probabil ar fi foarte suparata daca ar afla ce face. End of story. Again. 

One day

Sunt la biroul meu de la etajul 14, pe colt. E liniste, mare parte din colegi sunt in pauza de masa. Afara e un soare minunat de orbitor ce imi poarta gandurile spre primavara. Primavara...parca in dimineata asta mirosea a pamant umed si a iarba ce se zbate sa iasa la lumina. Poate totusi chiar se apropie primavara, nu e doar o iluzie.
Ma grabesc sa semnez niste hartii de pe birou, in timp ce telefonul suna. Vorbesc la telefon, visez la primavara, rasfoiesc hartiile. Una imi cresteaza o linie fina pe aratator si o picatura de sange nu intarzie sa apara. Scot un "ouch" involuntar si imi rotesc ochii dupa un servetel - contractele patate cu sange sunt de-a dreptul dezgustatoare.
Ochii mi se opresc pe o privire albastra aparuta ca de nicaieri, si niste maini dibace imi infasoara degetul intr-un servetel. Termin de vorbit la telefon si ma descopar tot singura, in biroul aproape gol. De undeva de departe aud o voce: "Eva, vii la masa?"

When in Vienna...

Marti seara am ajuns la aeroport cam devreme, dar Blue Eyes era deja acolo - ca intotdeauna, si oriunde, e primul care vine. Punctualitatea lui e chiar enervanta cateodata... Il scanez dintr-o privire - camasa crisp cu dungi fine bleu, si sweater cu nasturi mari, de un mov inchis, pantaloni casual - soarbe cu inghitituri mici dintr-un expresso scurt si face ultimele ajustari la una dintre cele 2 prezentari pe care le va sustine. Ii zambesc cand ma asez langa el, si imi aduce un ceai verde - stie ca nu beau cafea.

Peste 2 ore suntem deja imbarcati si il vad agitat...apoi imi amintesc care are aviophobia. E prima oara cand zburam impreuna si nu stiu cum o sa se manifeste...imi zambeste crispat si isi lipeste capul de spatarul scaunului, cu ochii inchisi. Ne pregatim sa decolam si ii vad mana inclestata pe bratul dintre scaunele noastre. Eu iubesc senzatia de gol in stomac pe care mi-o da zborul, insa agitatia lui incepe sa ma agite si pe mine, asa ca incep sa turui despre orice subiect imi vine in minte - si eu nu sunt o persoana care vorbeste mult si degeaba :-). Dar acum il intreb o mie de lucruri - despre colegii nostri din Vienna, despre prezentarile lui, despre prezentarea mea, despre animalele pe care le-am avut fiecare, cum au murit, despre cartile citite, despre Cirque du Soleil :-), despre ultimele filme vazute, si tocmai cand ii povestesc cu patos finalul lui "El secreto de sus ojos", realizez ca suntem deja in aer de cateva minute si el pare mai relaxat. Totusi, cere un whiskey pentru el si vin rosu pentru mine, apoi imi atinge mana si imi sopteste la ureche: "Stiu ce incerci sa faci si apreciez, chiar ma ajuta". Ii zambesc din nou si ma afund in scaunul meu, incercand sa atipesc putin. 

Cand ma trezesc, ochii lui sunt pironiti pe mine...what is this guy thinking??

La Vienna este frig, extrem de frig, atat de frig incat a 2-a zi imi cumpar un pulovar gros, si un sal pufos de care nu ma mai despart 3 zile. Ziua nu avem pauze mai mari de 10 minute, seara mergem cu colegii la cina si apoi in club (n-am putut sa ma fofilez de mersul in club...), reusesc sa dorm doar 3 ore pe noapte, oboseala se acumuleaza. 

In prima seara, dupa cateva pahare de vin, Blue Eyes devine awfully friendly, cum se intampla de fiecare data...sare ca un dulau la gatul oricui se apropie de mine, ma protejeaza, se asigura ca sunt imbracata suficient de gros, ma trimite inapoi in camera sa imi schimb pantofii cu toc cui cu care am stat prin hotel cu cizmele mai calduroase, he's being very bossy and protective. Nu ma scapa din ochi nici o clipa, eu dansez cu o parte din colegi, cu el nu pot, pur si simplu nu pot sa ma simt in largul meu dansand cu el...

Si la fel ca la ultimul eveniment, la un moment dat renunta la controlul de sine, ma ia de mana din mijlocul unei conversatii, si ma duce pe ringul de dans. "Iarasi nu dansezi cu mine?", imi suiera printre dinti, in timp ce se lipeste tot de mine, cu o mana ma strange de talie si cu cealalta imi desface degetele mainii drepte, pentru a si le strecura pe ale lui printre ele, intr-un mod electrizant. Hell, asa ar trebui sa danseze seful cu tine? For sure not...

Ma uit la cei care danseaza in jurul nostru si este o distanta de cel putin 20 cm intre ei, in timp ce noi suntem imbratisati de-a dreptul...Incerc sa imi pastrez mintea limpede si sa imi amintesc ca are o iubita care il asteapta acasa si eu n-as putea in vecii vecilor sa am distrugerea unei relatii pe constiinta (pentru ca stiu cum e sa fii on the other side...), plus ca I really don't need this kind of mess at work...Dansul se termina, el imi saruta mana si imi multumeste, in timp ce ma priveste cu ochii lui schimbatori, care acum au devenit albastru inchis...

Vreau sa nu mai vad ochii astia, vreau sa ma intorc la hotel si sa dorm pana mi-i scot din minte. Ii spun ca plec, fiindca sunt obosita, si imi raspunde pe acelasi ton autoritar ca nu plec nicaieri singura. Il roaga pe un alt coleg sa ma conduca si dupa ce ii spune de 2 ori sa aiba grija de mine, plec infasurata in paltonul meu de printesa si in salul alb pufos vienez, pasind in tacere alaturi de colegul meu austriac, si doar zgomotul tocurilor mele se mai aude pe piatra cubica.

A doua zi dimineata, Blue Eyes ma ignora complet la micul dejun si imi evita privirea. Intru in sala de conferinte si ma asez pe un scaun pe ultimul rand, cu laptopul in brate, nervoasa pe mine si pe intreaga situatie. Intra si el, dar nu se aseaza nicaieri, se foieste in picioare undeva in spatele meu, plimbandu-se cu mainile incrucisate pe piept si ii simt privirea patrunzatoare in ceafa. Dupa cateva zeci de minute in care ma chinui sa ma concentrez la ce lucrez, se apropie si imi sugereaza o mica modificare...mda, bineinteles ca esti cu ochii pe tot ce fac...

Ii dau dreptate, si ma intreaba daca m-am odihnit suficient. Ii spun ca aproximativ, iar el imi raspunde ca nu a prins decat 2 ore de somn si a baut deja 2 cafele...Bineinteles ca se lamenteaza, prezentarile lui decurg brici, ca intotdeauna, chiar si cu alcool in sange.

A doua seara o lasa mai moale, dansam din nou, dar nu imbratisati de parca ar fi ultima zi de pe pamant si noi ultimii doi supravietuitori...Imi sopteste la ureche: "Ce-mi faci tu mie, Eva?", dar nu mai asteapta raspuns (care oricum nu ar fi venit), imi saruta din nou mana drept multumire pentru dans si merge la culcare.

Luni cand ne vom revedea la birou el va redeveni his usual over-demanding bossy self si eu my usual cold professional self...

  

 
 

Dinner

Apreciez un barbat care face un efort sa gateasca pentru o femeie. Chiar daca arde usturoiul pana devine amar, uita sa puna sare si zapaceste pastele pana devin din al dente - fra i denti :-). Il apreciez atat de tare incat imi scot botinele cu toc si paltonul de printesa si ii spal mormanul de vase din chiuveta cat el isi face de cap cu 2 portii de paste.

Apoi rad mult parmezan peste ele, ca sa le pot inghiti, si ii laud talentele de bucatar exceptional. Cina se transforma fara intentie in una la lumina lumanarilor, cand se intrerupe curentul - lucru care se pare ca se intampla destul de des in aceasta zona much worshiped. Sorb amuzata din paharul meu de vin rosu pana ce partenerul meu de cina face o magie si scoate niste lumanari.

Doua ore mai tarziu, eu sunt deja ametita de la unicul pahar de vin (deh, lipsa antrenamentului), si puseul de revenire la viata a electricitatii ne intrupe conversatia devenita deja intima. Tocmai la timp, cavalerul meu devenise ireal de frumos la lumina lumanarilor - mmm, just good enough to eat.

Trebuie sa ajung acasa pentru a-mi face bagajele (ca de obicei, pe ultima suta de metri), pentru ca a doua zi plec in cel mai friguros oras din Europa (nu statistic, ci pe baza experientei proprii). Frumuselul se ofera sa ma conduca acasa, si frigul de afara si stilul lui de a conduce (show-off) ma trezesc si imi amintesc ca nu are decat 25 de ani...Bine macar ca nu face remarci stupide cand imi cuplez centura de siguranta...

O societate de dezertori

Discutam aseara cu un amic, si imi spunea ca el nu se mai agita pentru femei, pentru ca nu a iesit nimic cu cele pentru care si-a dat interesul. Am observat ca multi barbati privesc femeile ca pe o investitie: am investit in ea efort, sentimente, bani - ca doar am scos-o o data la film si de 2 ori la masa! - si ROI-ul meu a fost 0, deci m-am invatat minte - data viitoare si investitia va fi 0, sau in cel mai fericit caz - mult mai mica.

Problematic este ca vad destul de des atitudinea asta in jurul meu, si am trait-o si pe propria piele in multe din fostele relatii. Barbati care renunta pur si simplu, fara nici un efort, la o relatie pentru care, cu cateva zile inainte, si-ar fi dat viata sau si-ar fi vandut sufletul diavolului. Cum poti sa renunti la ceva ce se presupune ca e important in viata ta, fara nici o lupta?

O prietena buna si-a luat bagajul acum o saptamana si si-a parasit sotul, care devenise prea indiferent cu ea. A sunat-o dupa doua zile - nu ca sa ii spuna sa vina inapoi, nu ca sa discute despre relatia lor, nici macar ca sa o intrebe de sanatate, ci ca sa afle unde pusese ea nu stiu ce lucru prin casa. Lovely, nu?

Femeile spun de multe ori "nu", nu ca ei sa spuna "ok", ci ca sa vada o schimbare, un minim efort, sa vada daca ei mai simt ceva, daca traiesc. Sunt atatea cupluri in amorteala, atatea relatii care se tarasc, atata lipsa de traire adevarata, de emotie, de pasiune! 

Mi-as dori sa vad mai multi barbati care se intorc pe geam, cand usa le este inchisa in fata. Mai multi barbati care nu fug cand relatia trece de la nivelul lovey-dovey la nivelul responsabilitati, probleme, sau heaven forbid, boala. Mai multi barbati care, macar pentru o zi, uita de orgoliul propriu si fac un gest frumos pentru o femeie care ii iubeste. Mai multi barbati care sunt siguri pe ei si pe ceea ce simt si mai putini barbati confuzi. Mai multi barbati maturi, si mai putini barbati sufocati de responsabilitatea aparuta subit - un copil, o casa, o familie. Mai multi barbati care stiu sa se bucure de etapa in care sunt, si mai putini care regreta vremurile apuse. Mai putini barbati care beau pana cad sub mese, si mai multi care stiu sa savureze cu adevarat un singur pahar de vin bun. Mai multi barbati care stiu sa isi exprime dorintele si pasiunea in cuvinte soptite incet, la ureche, in momente-cheie, si mai putini care fac aluzii sexuale ieftine. Mai multi barbati care sa aiba rabdare sa cunoasca cu adevarat femeia de langa ei. Mai multi barbati care stiu sa se bucure sincer de micile detalii ale vietii, pe care majoritatea le ignora. Mai exista barbati d-astia, sau am vazut eu prea multe filme...?

Povestea unei casnicii esuate

Intru pe usa, arunc poseta intr-un colt si cizmele in altul, si ma asez pe canapea cu laptopul in brate. Ultimele zile din decembrie au fost groaznic de aglomerate si cateodata mai trebuie sa lucrez si cand ajung acasa. Candva mi-am jurat ca nu o sa fac asta niciodata, dar nah - nu e ca si cum casa mea e plina de copii flamanzi si eu ii ignor. Asa ca nu ma deranjeaza sa fac asta din cand in cand.

Simt un obiect ascutit sub pernuta rosie si caut cu mana - dau de o cutie de parfum - un parfum care imi poarta numele. Whaaat? Nici nu stiam ca exista parfumul asta...si culmea, miroase pe placul meu (ceea ce e foarte dificil...). Ma bucur, ma intristez...

Fostul meu sot are cheia de la apartamentul meu si cateodata mai vine in timpul zilei si imi lasa dulciuri care stie ca imi plac sau tot felul de nimicuri. Si acum parfumul asta...O prietena m-a intrebat de ce mai face asta, daca totul intre noi s-a terminat si amandoi suntem constienti de asta. I-am raspuns aproape fara sa gandesc: "Fiindca se simte vinovat".

Intre mine si el intotdeauna a existat o usoara desincronizare, pe care am ignorat-o amandoi, pana s-a transformat intr-un elefant roz urias, care ne lua tot aerul din casa. Ne iubeam atat de mult si am crezut ca o sa trecem peste orice. Eu m-am transformat pe rand, din sotia perfecta, in sotia depresiva, apoi in sotia martira. Si dupa asta am zis stop.

E greu de sintetizat in cateva cuvinte toate nuantele relatiei dintre noi. Am avut o relatie frumoasa, m-a cerut in casatorie ca la carte, intr-un loc minunat, a urmat o nunta de poveste (si nu o spun doar fiindca a fost nunta mea), pana cand lucrurile dintre noi au scapat de sub control si s-au transformat intr-un tavalug urias, ca de zapada, care ne-a inghitit. Din unele puncte de vedere ne potrivim perfect, ne citim gandurile, luam decizii similare, ne comportam la fel, insa acum sunt constienta ca o anumita parte din el nu am cunoscut-o si nu o sa o cunosc niciodata. La ceva timp dupa ce ne-am despartit si am reusit sa avem o conversatie omeneasca, am realizat din ce imi spunea, ca el - sotul meu cel puternic si ambitios si critic - avea temeri si frici pe care si le ascunsese atat de bine, incat nu l-am banuit niciodata. De exemplu nu am stiut de teama lui de a zbura cu avionul - niciodata, dar niciodata nu mi-a aratat-o, a disimulat perfect. Si multe altele...

El intotdeauna a fost condus de dorinta de a avea cat mai mult succes in cariera si pe plan financiar si eu am incercat sa accept asta si sa il sustin, desi mereu m-am simtit pe locul doi. Eu imi doream sa petrecem cat mai mult timp impreuna, imi doream un copil...Vorbeam des despre asta si el spunea ca isi dorea aceleasi lucruri, insa dupa ce se simtea perfect implinit pe celalalt plan - cel al carierei. 

Demisia mea dintr-un loc de munca pe care nu il mai suportam a coincis cu o perioada in care el a trebuit sa calatoreasca foarte mult in interes de serviciu - si atunci au aparut certurile, reprosurile. Atunci ne-am racit foarte mult unul de altul si solutia pe care el a gasit-o...a fost sa ma insele. Perioada care a urmat nu vreau sa mi-o mai amintesc: am incercat sa il iert, am incercat sa refac relatia noastra distrusa, am incercat sa am din nou incredere in el, am urlat la parintii mei si le-am reprosat ca nu mi-au spus cat de greu o sa fie, i-am blestemat pe parintii lui divortati, mi-am varsat sufletul pe la psihologi, i-am cerut socoteala lui Dumnezeu, apoi m-am dus spasita la biserica si mi-am dorit sa adorm acolo, pe covoarele prafuite, si cand ma trezesc sa fiu bine. Slabisem 7 kilograme, ma zbura vantul pe strada si ajunsesem sa lesin de 2-3 ori pe saptamana. Si intr-o zi n-am mai putut, am simtit un declic in interiorul meu si am zis stop.

Mi-a fost greu sa imi imaginez viitorul fara el, sa realizez ca toate amintirile, pozele, lucrurile de la nunta pe care le pastram pentru nepoti acum sunt inutile. Am gresit amandoi, nu mi-am dorit sa devenim si noi o statistica, am zis ca noi o sa fim altfel...si am luptat pentru asta, dar viata mi-a aratat ca lucrurile nu ies intotdeauna cum vrem noi. Am invatat ca o relatie nu merge de la sine, trebuie lucrat permanent la ea, ca increderea si respectul sunt cheia, si o data pierdute, sunt greu de recastigat. Teoria o stim toti, practica ne omoara...

Acum suntem prieteni, vorbim zilnic, ne ajutam cu chestii minore. Sunt mai linistita ca in perioada aia, ma afund in munca mea si nu imi mai doresc nimic altceva. Stiu ca nu m-am vindecat 100%, but soon...

Cateodata sunt ingrijorata pentru el - ca mananca prostii, sau ca nu se odihneste suficient - si altadata imi doresc sa sufere, sa sufere cat am suferit si eu, sa vada cum e. Nu ma omor dupa nici una din starile astea, dar stiu ca o sa treaca la un moment dat.

Pana atunci, ne ridicam, ne scuturam de praf, viata merge inainte...

Si barbatii plang...seara la semafor

Traficul e monoton si se taraste ca un sarpe stralucitor prin ploaia rece de decembrie. Opresc la un semafor inganand una dintre melodiile lui Robbie, si ma amuz singura ca nici atunci cand sunt ragusita vocea mea nu suna deloc matur. 

Privesc intamplator la masina din stanga mea si zaresc printre stropii de apa de afara un barbat ce sta cu privirea pironita in plafon. Poarta sacou negru si o cravata a carei culoare nu o disting bine, strambata si largita la gat. Priveste in sus, cu o mana trecuta prin par, si alta intepenita pe volan. Mi se pare ca zaresc o lacrima pe obrazul lui, insa nu sunt sigura ca nu sunt stropii de ploaie care aluneca pe geam cei care imi inseala privirea. Se face verde si isi indreapta capul, iar ochii lui se intorc spre mine. Isi sterge obrazul cu maneca camasii - deci nu m-am inselat - si pleaca mai departe.
Pornesc si eu.
"Save me from drowning in the sea,
Beat me up on the beach..."

De ce plang barbatii luni seara la semafor?