Era o sambata ploioasa si trebuia sa merg la nunta unor prieteni. Era prea frig pentru rochia rosie lunga de matase, insa nu am avut chef sa port altceva. Intotdeauna ma imbrac prea subtire...Conduceam incet prin ploaia deasa care se transforma usor in lapovita si ascultam asta.
Eram, ca de obicei, in lumea mea. Strazile erau pustii si vantul involbura ploaia de primavara. Am trecut pe langa locul meu de suflet si mi-am amintit ca a trecut ceva vreme de cand am fost pe acolo, asa ca am decis sa opresc 10 minute. Curtea era pustie, copacii verzi si bancile ude si cuminti parca ma asteptau. Raman cu balerinii de condus, imi trag pe mine o geaca cu gluga pufoasa si alerg prin ploaie, tinandu-mi poalele rochiei, sa nu le ud.
Inauntru e semi-intuneric, cald si liniste. Sarut icoana albastra si raman in meditatie cateva minute. Rochia rosie mangaie covoarele groase pe masura ce ma indrept spre iesire.
Cobor scarile in graba si strabat curtea in fuga, incercand sa evit sa ma ud prea tare. Cand ajung la poarta, il vad. E acolo, cu masina oprita pe avarii, sta si ma priveste in timp ce ploaia ii curge siroaie prin par, pe fata si pe haine. Ma priveste impietrit - ma opresc in fata lui. Imi spune ca mi-a vazut rochia fluturand cand am intrat si a oprit sa vada daca sunt intr-adevar eu. Eu stiu ca de fapt mi-a vazut masina parcata in fata, dar tac, fiindca prezenta lui ma umple de bucurie. Imi spune sa merg cu el in restaurantul de alaturi, sa bem un ceai si sa vorbim. Ma ia de mana si il urmez ca teleghidata...nu vreau decat sa ajung la caldura.
