Mediocritate

In momentele grele din viata mea, de fiecare data, imi revine in minte un gand: de ce nu pot fi si eu mediocra? Sa am o viata similara cu a celorlaltora, sa fiu o alta oaie din turma. Si nu o spun in sens peiorativ. Cred ca e placut sa pasti linistit, inconjurat de alte pufosenii ca tine, pe o pajiste intinsa si uniforma, fara sa iesi tu in evidenta printr-o blana mai roz, printr-o tehnica mai speciala de pascut, prin cautarea unei pajisti mai verzi, sau prin invatarea unui grup de oi sa joace fotbal. 

De cele mai multe ori insa, mie nu mi-a iesit. Intr-un fel sau altul, viata m-a adus in situatii in care eu eram oaia care pleca de nebuna prin padure, sau care se lupta cu lupii, cand restul mitoaselor dormeau, sau care se chinuia sa invete sa zboare, desi era fizic imposibil sa se intample asta vreodata - pentru ca, nu? - oile nu au aripi. Si de fiecare data m-am regasit cu genunchii zdreliti, cu blana plina de sange, cu urechile pleostite, dorindu-mi iar si iar sa fiu mediocra. Mediocra, multumita, fericita in prostia mea de oaie care nu cunoaste alta viata decat cea de oaie.

Subway ride

Acum cateva zile am mers cu metroul, si iata ce am invatat din aceasta calatorie:
- metroul are un miros specific, de fum, amestecat cu praf si cu miros de haine vechi;
- toata populatia Romaniei se hraneste cu covrigi: bunicii rontaie uscaturile prin proteza, copiii umbla cu ei in buzunarul rucsacului, corporatistii alearga cu o punga cu caserola de mancare intr-o mana si cu un covrig urias in alta; covrigarii afara, covrigarii inauntru, cozi uriase la toate. Mai lipsesc covrigariile de pe peron sau chiar din metrou. Care-i treaba cu covrigii astia?!?
- 90% dintre cei din metrou citesc Libertatea sau Ring; doar un domn mai in varsta citea Jurnalul National - un articol despre Ariel Sharon si coma lui de 7 ani. Jos palaria, Mister! (sau bereta, in cazul meu). 10% citesc carti;
- intotdeauna sunt prea putine scaune si prea multi oameni care doresc sa se aseze pe aceste scaune - e ca la jocul ala: Last one standing :-).
- se poate citi foarte bine si in picioare, chiar si atunci cand porti tocuri;
- cand la urcarea in metrou o fetita aluneca cu piciorul in spatiul dintre tren si peron, toti cei dinauntru se uita la ea ca oile, cei care urca in metrou o ocolesc sau o sar, asta in timp ce bunica ei (presupun) se chinuie sa o extraga din gaura respectiva cu o mana, pentru ca cealalta e incarca de plase. Eu imi scap cartea si o apuc de cealalta mana si reusim sa o ridicam si sa o tragem in tren (probabil in cateva zeci de secunde, dar atunci mi s-au parut zeci de minute), in timp ce in cap mi se desfasoara scenarii terifiante. Habar n-am daca usile alea au senzori sau daca metroul ar fi pornit cu ea prinsa acolo, si nici nu vreau sa ma gandesc la asta;
- daca la o iesire sunt 3 scari normale si una rulanta, 99% se bulucesc pe scara rulanta;
- 80% dintre calatorii cu metroul au incaltarile murdare de noroi uscat, chiar daca afara nu mai este de mult noroi. Hai sa ne curatam pantofii cand plecam de acasa, people! (ideal cand ajungem, de fapt).
Ca sa nu fiu inteleasa gresit, nu am nici o problema in a merge cu metroul - am mers 6 ani de zile numai cu mijlocul acesta de transport si cateodata e util (pe viscol, de exemplu). Doar ca mi s-au parut amuzante lucrurile pe care le-am impartasit mai sus (mai putin cel cu fetita).
Revin cu o reteta de cookies foarte sanatoase, numai buna de inlocuit covrigii aia oribili!

Povestea unei casnicii esuate

Intru pe usa, arunc poseta intr-un colt si cizmele in altul, si ma asez pe canapea cu laptopul in brate. Ultimele zile din decembrie au fost groaznic de aglomerate si cateodata mai trebuie sa lucrez si cand ajung acasa. Candva mi-am jurat ca nu o sa fac asta niciodata, dar nah - nu e ca si cum casa mea e plina de copii flamanzi si eu ii ignor. Asa ca nu ma deranjeaza sa fac asta din cand in cand.

Simt un obiect ascutit sub pernuta rosie si caut cu mana - dau de o cutie de parfum - un parfum care imi poarta numele. Whaaat? Nici nu stiam ca exista parfumul asta...si culmea, miroase pe placul meu (ceea ce e foarte dificil...). Ma bucur, ma intristez...

Fostul meu sot are cheia de la apartamentul meu si cateodata mai vine in timpul zilei si imi lasa dulciuri care stie ca imi plac sau tot felul de nimicuri. Si acum parfumul asta...O prietena m-a intrebat de ce mai face asta, daca totul intre noi s-a terminat si amandoi suntem constienti de asta. I-am raspuns aproape fara sa gandesc: "Fiindca se simte vinovat".

Intre mine si el intotdeauna a existat o usoara desincronizare, pe care am ignorat-o amandoi, pana s-a transformat intr-un elefant roz urias, care ne lua tot aerul din casa. Ne iubeam atat de mult si am crezut ca o sa trecem peste orice. Eu m-am transformat pe rand, din sotia perfecta, in sotia depresiva, apoi in sotia martira. Si dupa asta am zis stop.

E greu de sintetizat in cateva cuvinte toate nuantele relatiei dintre noi. Am avut o relatie frumoasa, m-a cerut in casatorie ca la carte, intr-un loc minunat, a urmat o nunta de poveste (si nu o spun doar fiindca a fost nunta mea), pana cand lucrurile dintre noi au scapat de sub control si s-au transformat intr-un tavalug urias, ca de zapada, care ne-a inghitit. Din unele puncte de vedere ne potrivim perfect, ne citim gandurile, luam decizii similare, ne comportam la fel, insa acum sunt constienta ca o anumita parte din el nu am cunoscut-o si nu o sa o cunosc niciodata. La ceva timp dupa ce ne-am despartit si am reusit sa avem o conversatie omeneasca, am realizat din ce imi spunea, ca el - sotul meu cel puternic si ambitios si critic - avea temeri si frici pe care si le ascunsese atat de bine, incat nu l-am banuit niciodata. De exemplu nu am stiut de teama lui de a zbura cu avionul - niciodata, dar niciodata nu mi-a aratat-o, a disimulat perfect. Si multe altele...

El intotdeauna a fost condus de dorinta de a avea cat mai mult succes in cariera si pe plan financiar si eu am incercat sa accept asta si sa il sustin, desi mereu m-am simtit pe locul doi. Eu imi doream sa petrecem cat mai mult timp impreuna, imi doream un copil...Vorbeam des despre asta si el spunea ca isi dorea aceleasi lucruri, insa dupa ce se simtea perfect implinit pe celalalt plan - cel al carierei. 

Demisia mea dintr-un loc de munca pe care nu il mai suportam a coincis cu o perioada in care el a trebuit sa calatoreasca foarte mult in interes de serviciu - si atunci au aparut certurile, reprosurile. Atunci ne-am racit foarte mult unul de altul si solutia pe care el a gasit-o...a fost sa ma insele. Perioada care a urmat nu vreau sa mi-o mai amintesc: am incercat sa il iert, am incercat sa refac relatia noastra distrusa, am incercat sa am din nou incredere in el, am urlat la parintii mei si le-am reprosat ca nu mi-au spus cat de greu o sa fie, i-am blestemat pe parintii lui divortati, mi-am varsat sufletul pe la psihologi, i-am cerut socoteala lui Dumnezeu, apoi m-am dus spasita la biserica si mi-am dorit sa adorm acolo, pe covoarele prafuite, si cand ma trezesc sa fiu bine. Slabisem 7 kilograme, ma zbura vantul pe strada si ajunsesem sa lesin de 2-3 ori pe saptamana. Si intr-o zi n-am mai putut, am simtit un declic in interiorul meu si am zis stop.

Mi-a fost greu sa imi imaginez viitorul fara el, sa realizez ca toate amintirile, pozele, lucrurile de la nunta pe care le pastram pentru nepoti acum sunt inutile. Am gresit amandoi, nu mi-am dorit sa devenim si noi o statistica, am zis ca noi o sa fim altfel...si am luptat pentru asta, dar viata mi-a aratat ca lucrurile nu ies intotdeauna cum vrem noi. Am invatat ca o relatie nu merge de la sine, trebuie lucrat permanent la ea, ca increderea si respectul sunt cheia, si o data pierdute, sunt greu de recastigat. Teoria o stim toti, practica ne omoara...

Acum suntem prieteni, vorbim zilnic, ne ajutam cu chestii minore. Sunt mai linistita ca in perioada aia, ma afund in munca mea si nu imi mai doresc nimic altceva. Stiu ca nu m-am vindecat 100%, but soon...

Cateodata sunt ingrijorata pentru el - ca mananca prostii, sau ca nu se odihneste suficient - si altadata imi doresc sa sufere, sa sufere cat am suferit si eu, sa vada cum e. Nu ma omor dupa nici una din starile astea, dar stiu ca o sa treaca la un moment dat.

Pana atunci, ne ridicam, ne scuturam de praf, viata merge inainte...

Incredible India

Primul lucru care m-a socat a fost mirosul...nu neaparat urat, dar greu, umed, onctuos, exotic - diferit de toate mirosurile locurilor in care mai pasisem. A doilea a fost smogul...iesind din aeroportul din Delhi destul de dimineata, tot asteptam sa se ridice ceata, fumul - what the fuck is this? In curand aveam sa aflu ca nu se ridica niciodata si aveam sa ma indragostesc de el - smogul acela sufocator si umed apare in toate amintirile mele despre India, contribuind la misterul ei, la delicatetea dura si exotica.

A trecut un an de atunci si inca mi-e dor de peisajul parca blurat de pensula unui artist, de caldura umeda care mi se lipea de piele si de haine, de vegetatia prafuita plina de maimute si papagali, de mersul cu ricsa invaluita in esarfa mea lunga, de hainele lor colorate si zambetele intiparite inevitabil pe fetele negricioase, de bucuria dansurilor lor, de desenele cu henna pe care le-am avut pe brate si picioare, pe care le-am pastrat timp de luna si care au cauzat ceva sprancene ridicate la supermarket sau alte locuri profane unde privirile cadeau pe mainile mele.

La inceput mi-a fost teama - teama de necunoscut, teama de saracia groaznica, extrema, socanta, teama de traficul infernal, teama de mersul cu ricsa care parca se dezmembra la fiecare metru parcurs, teama de interesul lor prea evident si sufocant fata de pielea mea alba, teama de malarie, teama de fetisul lor pentru picioare, teama de a nu uita sa ma spal pe dinti cu apa imbuteliata, teama mea permanenta de multime, teama de asemanarea lor cu o minoritate de la noi. Da, stiu ca am spus o chestie rasista, nu spun ca sunt toti asa, insa mie mi-e frica de cei mai multi tigani. Indienii totusi sunt atat de diferiti, si cam in 2 zile toate aceste temeri mi-au disparut. M-am bucurat de fiecare secunda cat am putut, m-am imbracat in saree si in shalwar, am ramas mesmerized in fata Taj Mahal-ului, am aflat o multime de lucruri despre zeii, obiceiurile si ritualurile lor.

Cel mai dificil mi-a fost cu mancarea - delicioasa de altfel, minunat de aromata, dar in acelasi timp cu gradul de iuteala mult peste limita mea de toleranta. Spre sfarsitul vacantei deja nu mai puteam manca decat raita (una dintre putinele feluri ne-iuti) cu paine naan, si guave, pe care trebuia sa le cer special la micul dejun fara masala salt (pe toate fructele presarau condimentul asta...).

Hotelurile sunt perfect izolate, cu geamuri mari, care nu se deschid, ca niste colivii luxoase, din care privesti in jos la haosul din strada...contrastul este urias. Vezi acest contrast la tot pasul - proprietati fabuloase, inconjurate de garduri inalte, langa orasele-ghetou in care casele sunt facute din cutii de carton sau corturi improvizate. Totusi, este imposibil sa nu observi si sa nu te frapeze zambetul lor - mereu prezent. Hainele colorate (spre deosebire de peisajul gri de la noi si fetele lungi), atitudinea mereu serviabila si saritoare, resemnarea si acceptarea situatiei lor cu veselie (si poate speranta, cine stie?), bucuria si dragostea de viata.

India este incredibila, India este o experienta pentru care nimic nu te poate pregati dinainte, doar contactul direct. I miss my India...