Intuitie

Unele locuri poarta amprenta lucrurilor care s-au intamplat acolo.
La un moment dat in viata mea am decis ca e momentul sa merg la un psiholog. Am ajung la o doamna psiholog care imi fusese recomandata, care avea cabinetul intr-un apartament in Piata X. Locul ala m-a ucis psihic din prima secunda in care am pasit in el. Am simtit din prima apasarea din el, covorul bej-gri imi inducea o stare pe care nu pot sa o descriu, canapeaua aia era groaznica, ii simteam energia negativa. Am mers o data si m-am urnit sa mai merg si o a doua oara, apoi nu am mai putut sa calc acolo.
Alta data am ajuns sa fac niste cursuri in apartamentul persoanei care mi le preda. Imi placea mult stilul ei si lucrurile pe care le invatam, insa apartamentul ei, la demisol, ma facea sa am in permanenta o stare extrem de proasta. Nu stiu ce se intamplase/intampla acolo, insa eu simteam fiecare emotie negativa, era o apasare permanenta care ma inconjura in fiecare clipa petrecuta acolo.

Ma bazez pe intuitia mea de fiecare data cand ajung intr-un loc nou. In perioada cand mergeam la interviuri pentru job, stiam din primul moment cand intram in sediul unei companii daca o sa lucrez acolo sau nu, pentru ca simteam imediat atmosfera locului respectiv.

My lighthouse is gone

Acum cateva zile am primit o veste proasta. Farul meu, farul copilariei mele, farul pe care il am in sute de poze si pe care il zaream de la distanta cand ma apropiam, si imi arata ca acolo e acasa, farul care ma facea sa ma simt in siguranta cand invatam sa inot, farul pe care visam sa il cumpar la pensie, sa ma mut in el si sa il transform intr-o locuinta sau restaurant, farul asta nu mai este - s-a prabusit in mare. 

Desi nu mai era functional de foarte multi ani, farul asta mi-a ramas in suflet. Stiam de ceva vreme ca alunecarile de teren din zona s-au agravat, am vazut semnele anul trecut, insa nu imi imaginam ca lucrurile se vor precipita atat de repede...Ma gandeam ca autoritatile vor face ceva, farul asta era monument istoric...

Cand am primit vestea de la sora mea m-am simtit ca atunci cand aveam vreo 15 ani, iar la inceputul unei veri ne-am dus in satul bunicilor si am vrut sa mergem ca de obicei pe o mica plaja langa care era de cand ne stiam o mica padurice...si atunci am descoperit ca padurea fusese taiata TOATA, din toti copacii nu mai ramasesera decat niste cioturi...am plans atunci amandoua, sub soarele dogoritor, cu genunchii in nisipul care ardea, cu sunetul valurilor care parca plangeau si ele disparitia padurii.

Nu ma mai mira faptul ca pamantul o ia la vale, in conditiile in care noi ne batem joc de fiecare petec impadurit care ne-a mai ramas...ceea ce ma mira este ca nimeni nu realizeaza ca pierdem lucruri importante pentru noi toti, din nepasare...

Nu stiu daca o sa mai am curaj sa merg acolo la vara, la casa goala deja de mult timp, si ea in pericol de alunecare, si sa vad povarnisul gaunos, cu farul meu facut bucati la baza. 

Farul asta vreau sa il pastrez intreg in amintirile mele, sa il tin inchis in inima mea pana in ziua cand le voi povesti copiilor mei istorioare din vremuri mult apuse, cu fete slabanoage cu marea in sange si pielea arsa de soare, si faruri care se inaltau falnice pe coasta Marii Negre.    

Povestea unei casnicii esuate

Intru pe usa, arunc poseta intr-un colt si cizmele in altul, si ma asez pe canapea cu laptopul in brate. Ultimele zile din decembrie au fost groaznic de aglomerate si cateodata mai trebuie sa lucrez si cand ajung acasa. Candva mi-am jurat ca nu o sa fac asta niciodata, dar nah - nu e ca si cum casa mea e plina de copii flamanzi si eu ii ignor. Asa ca nu ma deranjeaza sa fac asta din cand in cand.

Simt un obiect ascutit sub pernuta rosie si caut cu mana - dau de o cutie de parfum - un parfum care imi poarta numele. Whaaat? Nici nu stiam ca exista parfumul asta...si culmea, miroase pe placul meu (ceea ce e foarte dificil...). Ma bucur, ma intristez...

Fostul meu sot are cheia de la apartamentul meu si cateodata mai vine in timpul zilei si imi lasa dulciuri care stie ca imi plac sau tot felul de nimicuri. Si acum parfumul asta...O prietena m-a intrebat de ce mai face asta, daca totul intre noi s-a terminat si amandoi suntem constienti de asta. I-am raspuns aproape fara sa gandesc: "Fiindca se simte vinovat".

Intre mine si el intotdeauna a existat o usoara desincronizare, pe care am ignorat-o amandoi, pana s-a transformat intr-un elefant roz urias, care ne lua tot aerul din casa. Ne iubeam atat de mult si am crezut ca o sa trecem peste orice. Eu m-am transformat pe rand, din sotia perfecta, in sotia depresiva, apoi in sotia martira. Si dupa asta am zis stop.

E greu de sintetizat in cateva cuvinte toate nuantele relatiei dintre noi. Am avut o relatie frumoasa, m-a cerut in casatorie ca la carte, intr-un loc minunat, a urmat o nunta de poveste (si nu o spun doar fiindca a fost nunta mea), pana cand lucrurile dintre noi au scapat de sub control si s-au transformat intr-un tavalug urias, ca de zapada, care ne-a inghitit. Din unele puncte de vedere ne potrivim perfect, ne citim gandurile, luam decizii similare, ne comportam la fel, insa acum sunt constienta ca o anumita parte din el nu am cunoscut-o si nu o sa o cunosc niciodata. La ceva timp dupa ce ne-am despartit si am reusit sa avem o conversatie omeneasca, am realizat din ce imi spunea, ca el - sotul meu cel puternic si ambitios si critic - avea temeri si frici pe care si le ascunsese atat de bine, incat nu l-am banuit niciodata. De exemplu nu am stiut de teama lui de a zbura cu avionul - niciodata, dar niciodata nu mi-a aratat-o, a disimulat perfect. Si multe altele...

El intotdeauna a fost condus de dorinta de a avea cat mai mult succes in cariera si pe plan financiar si eu am incercat sa accept asta si sa il sustin, desi mereu m-am simtit pe locul doi. Eu imi doream sa petrecem cat mai mult timp impreuna, imi doream un copil...Vorbeam des despre asta si el spunea ca isi dorea aceleasi lucruri, insa dupa ce se simtea perfect implinit pe celalalt plan - cel al carierei. 

Demisia mea dintr-un loc de munca pe care nu il mai suportam a coincis cu o perioada in care el a trebuit sa calatoreasca foarte mult in interes de serviciu - si atunci au aparut certurile, reprosurile. Atunci ne-am racit foarte mult unul de altul si solutia pe care el a gasit-o...a fost sa ma insele. Perioada care a urmat nu vreau sa mi-o mai amintesc: am incercat sa il iert, am incercat sa refac relatia noastra distrusa, am incercat sa am din nou incredere in el, am urlat la parintii mei si le-am reprosat ca nu mi-au spus cat de greu o sa fie, i-am blestemat pe parintii lui divortati, mi-am varsat sufletul pe la psihologi, i-am cerut socoteala lui Dumnezeu, apoi m-am dus spasita la biserica si mi-am dorit sa adorm acolo, pe covoarele prafuite, si cand ma trezesc sa fiu bine. Slabisem 7 kilograme, ma zbura vantul pe strada si ajunsesem sa lesin de 2-3 ori pe saptamana. Si intr-o zi n-am mai putut, am simtit un declic in interiorul meu si am zis stop.

Mi-a fost greu sa imi imaginez viitorul fara el, sa realizez ca toate amintirile, pozele, lucrurile de la nunta pe care le pastram pentru nepoti acum sunt inutile. Am gresit amandoi, nu mi-am dorit sa devenim si noi o statistica, am zis ca noi o sa fim altfel...si am luptat pentru asta, dar viata mi-a aratat ca lucrurile nu ies intotdeauna cum vrem noi. Am invatat ca o relatie nu merge de la sine, trebuie lucrat permanent la ea, ca increderea si respectul sunt cheia, si o data pierdute, sunt greu de recastigat. Teoria o stim toti, practica ne omoara...

Acum suntem prieteni, vorbim zilnic, ne ajutam cu chestii minore. Sunt mai linistita ca in perioada aia, ma afund in munca mea si nu imi mai doresc nimic altceva. Stiu ca nu m-am vindecat 100%, but soon...

Cateodata sunt ingrijorata pentru el - ca mananca prostii, sau ca nu se odihneste suficient - si altadata imi doresc sa sufere, sa sufere cat am suferit si eu, sa vada cum e. Nu ma omor dupa nici una din starile astea, dar stiu ca o sa treaca la un moment dat.

Pana atunci, ne ridicam, ne scuturam de praf, viata merge inainte...

O poveste

A fost o data ca niciodata o copila. Dulce, cu parul lung castaniu si ochii mari de caprioara, umezi de lacrimi, dupa despartirea de prima ei iubire. Avea 19 ani si s-a intors acasa dupa primul an de facultate, sa isi petreaca vacanta in satul bunicilor ei.

El avea 15 ani si era varul ei primar. In vara aceea s-au privit cu alti ochi. El nu mai era copil, devenise barbat si petrecea foarte mult timp fara tricou, cu pieptul bronzat si muschii bine definiti sub pielea bine intinsa. Ea nu mai era verisoara lui plina de fitze de la oras, ramasese doar un suflet care cunoscuse prima dezamagire. Avea parul valvoi si umbla in pantaloni scurti de jeans rupti si tricouri lalai. Totul a inceput cu povesti, discutii din ce in ce mai personale si mai intime, confidente impartasite ascunsi de ceilalti in camera din fundul casei, glume stiute doar de ei, priviri cu subinteles.

Au urmat atingeri ca din intamplare, zile petrecute inotand impreuna, jocuri semi-copilaroase si semi-erotice, mici complicitati ascunse de ochii celorlalti. El profita de orice moment pentru a-si lipi trupul tanar si flamand de al ei - o ajuta sa coboare o treapta, sa urce pe cal, sa sara un gard. Ea cauta pretexte de a trece prin camera lui cand el statea seara si citea in pat, imbracata in cei mai skimpy pantaloni scurti si cel mai transparent maiou. Tensiunea sexuala escalada cu fiecare zi, si mai mult, si mai mult.

Dormeau in camere alaturate, cu usa deschisa intre ele, si stateau asa ore intregi pe intuneric, cu respiratia taiata - amandoi stiau ca nici unul nu dormea. Intr-o dimineata ea s-a trezit cu senzatia ca el a sarutat-o in somn, s-a ridicat din pat, dar cand a mers in camera alaturata, el nu era acolo. A fost plecat toata ziua atunci, si cand s-a intors, nu a putut sa o priveasca in ochi.

Intr-o noapte, cand toti dormeau, ea s-a dus la el, si, ca de obicei, el era treaz. L-a luat de mana, au iesit din casa pe geam, si au mers sa inoate la adapostul noptii.. Noaptea era calduroasa si luna le lumina drumul. Cand au ajuns acolo, ea s-a aruncat in apa si el a urmat-o. Apa era calda si placuta, insa tot ce au facut a fost sa se priveasca in ochi si sa rada nebuneste, iar apoi sa se intoarca tot tinandu-se de mana.

Toamna a venit, ca in toate povestile de vara, si ea s-a intors in marele oras, sa-si continue studiile. S-au revazut in iarna care a urmat, intr-o imprejurare nefericita - tatal lui, unchiul ei, se stinsese pe neasteptate in urma unui cancer necrutator. Cand s-au revazut, ea nu a stiut ce sa ii zica, insa in imbratisarea lui a simtit mai mult decat durere, a simtit disperare si dorinta. 

Au continuat sa pastreze legatura prin telefon, si in cateva luni s-au revazut din nou. Dupa o plimbare lunga, el a condus-o spre casa, si, in fata usii, a sarutat-o surprinzator si scurt si pasional, apoi a coborat scarile in fuga. Ea a ramas cu gura cascata si cu imagini cu iad si flacari si cazane cu smoala perindandu-i-se prin cap :-). Si atunci a zis stop jocului. De atunci numarul revederilor lor nu l-a depasit pe cel al degetelor de la o mana, in rest au reusit sa se evite cu succes.

Incest, corupere de minori, secret rusinos? Nimic mai departe de adevar...doar o amintire prafuita de timp a inocentei de atunci.