Acum cateva zile am primit o veste proasta. Farul meu, farul copilariei mele, farul pe care il am in sute de poze si pe care il zaream de la distanta cand ma apropiam, si imi arata ca acolo e acasa, farul care ma facea sa ma simt in siguranta cand invatam sa inot, farul pe care visam sa il cumpar la pensie, sa ma mut in el si sa il transform intr-o locuinta sau restaurant, farul asta nu mai este - s-a prabusit in mare.
Desi nu mai era functional de foarte multi ani, farul asta mi-a ramas in suflet. Stiam de ceva vreme ca alunecarile de teren din zona s-au agravat, am vazut semnele anul trecut, insa nu imi imaginam ca lucrurile se vor precipita atat de repede...Ma gandeam ca autoritatile vor face ceva, farul asta era monument istoric...
Cand am primit vestea de la sora mea m-am simtit ca atunci cand aveam vreo 15 ani, iar la inceputul unei veri ne-am dus in satul bunicilor si am vrut sa mergem ca de obicei pe o mica plaja langa care era de cand ne stiam o mica padurice...si atunci am descoperit ca padurea fusese taiata TOATA, din toti copacii nu mai ramasesera decat niste cioturi...am plans atunci amandoua, sub soarele dogoritor, cu genunchii in nisipul care ardea, cu sunetul valurilor care parca plangeau si ele disparitia padurii.
Nu ma mai mira faptul ca pamantul o ia la vale, in conditiile in care noi ne batem joc de fiecare petec impadurit care ne-a mai ramas...ceea ce ma mira este ca nimeni nu realizeaza ca pierdem lucruri importante pentru noi toti, din nepasare...
Nu stiu daca o sa mai am curaj sa merg acolo la vara, la casa goala deja de mult timp, si ea in pericol de alunecare, si sa vad povarnisul gaunos, cu farul meu facut bucati la baza.
Farul asta vreau sa il pastrez intreg in amintirile mele, sa il tin inchis in inima mea pana in ziua cand le voi povesti copiilor mei istorioare din vremuri mult apuse, cu fete slabanoage cu marea in sange si pielea arsa de soare, si faruri care se inaltau falnice pe coasta Marii Negre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu