Intru pe usa, arunc poseta intr-un colt si cizmele in altul, si ma asez pe canapea cu laptopul in brate. Ultimele zile din decembrie au fost groaznic de aglomerate si cateodata mai trebuie sa lucrez si cand ajung acasa. Candva mi-am jurat ca nu o sa fac asta niciodata, dar nah - nu e ca si cum casa mea e plina de copii flamanzi si eu ii ignor. Asa ca nu ma deranjeaza sa fac asta din cand in cand.
Simt un obiect ascutit sub pernuta rosie si caut cu mana - dau de o cutie de parfum - un parfum care imi poarta numele. Whaaat? Nici nu stiam ca exista parfumul asta...si culmea, miroase pe placul meu (ceea ce e foarte dificil...). Ma bucur, ma intristez...
Fostul meu sot are cheia de la apartamentul meu si cateodata mai vine in timpul zilei si imi lasa dulciuri care stie ca imi plac sau tot felul de nimicuri. Si acum parfumul asta...O prietena m-a intrebat de ce mai face asta, daca totul intre noi s-a terminat si amandoi suntem constienti de asta. I-am raspuns aproape fara sa gandesc: "Fiindca se simte vinovat".
Intre mine si el intotdeauna a existat o usoara desincronizare, pe care am ignorat-o amandoi, pana s-a transformat intr-un elefant roz urias, care ne lua tot aerul din casa. Ne iubeam atat de mult si am crezut ca o sa trecem peste orice. Eu m-am transformat pe rand, din sotia perfecta, in sotia depresiva, apoi in sotia martira. Si dupa asta am zis stop.
E greu de sintetizat in cateva cuvinte toate nuantele relatiei dintre noi. Am avut o relatie frumoasa, m-a cerut in casatorie ca la carte, intr-un loc minunat, a urmat o nunta de poveste (si nu o spun doar fiindca a fost nunta mea), pana cand lucrurile dintre noi au scapat de sub control si s-au transformat intr-un tavalug urias, ca de zapada, care ne-a inghitit. Din unele puncte de vedere ne potrivim perfect, ne citim gandurile, luam decizii similare, ne comportam la fel, insa acum sunt constienta ca o anumita parte din el nu am cunoscut-o si nu o sa o cunosc niciodata. La ceva timp dupa ce ne-am despartit si am reusit sa avem o conversatie omeneasca, am realizat din ce imi spunea, ca el - sotul meu cel puternic si ambitios si critic - avea temeri si frici pe care si le ascunsese atat de bine, incat nu l-am banuit niciodata. De exemplu nu am stiut de teama lui de a zbura cu avionul - niciodata, dar niciodata nu mi-a aratat-o, a disimulat perfect. Si multe altele...
El intotdeauna a fost condus de dorinta de a avea cat mai mult succes in cariera si pe plan financiar si eu am incercat sa accept asta si sa il sustin, desi mereu m-am simtit pe locul doi. Eu imi doream sa petrecem cat mai mult timp impreuna, imi doream un copil...Vorbeam des despre asta si el spunea ca isi dorea aceleasi lucruri, insa dupa ce se simtea perfect implinit pe celalalt plan - cel al carierei.
Demisia mea dintr-un loc de munca pe care nu il mai suportam a coincis cu o perioada in care el a trebuit sa calatoreasca foarte mult in interes de serviciu - si atunci au aparut certurile, reprosurile. Atunci ne-am racit foarte mult unul de altul si solutia pe care el a gasit-o...a fost sa ma insele. Perioada care a urmat nu vreau sa mi-o mai amintesc: am incercat sa il iert, am incercat sa refac relatia noastra distrusa, am incercat sa am din nou incredere in el, am urlat la parintii mei si le-am reprosat ca nu mi-au spus cat de greu o sa fie, i-am blestemat pe parintii lui divortati, mi-am varsat sufletul pe la psihologi, i-am cerut socoteala lui Dumnezeu, apoi m-am dus spasita la biserica si mi-am dorit sa adorm acolo, pe covoarele prafuite, si cand ma trezesc sa fiu bine. Slabisem 7 kilograme, ma zbura vantul pe strada si ajunsesem sa lesin de 2-3 ori pe saptamana. Si intr-o zi n-am mai putut, am simtit un declic in interiorul meu si am zis stop.
Mi-a fost greu sa imi imaginez viitorul fara el, sa realizez ca toate amintirile, pozele, lucrurile de la nunta pe care le pastram pentru nepoti acum sunt inutile. Am gresit amandoi, nu mi-am dorit sa devenim si noi o statistica, am zis ca noi o sa fim altfel...si am luptat pentru asta, dar viata mi-a aratat ca lucrurile nu ies intotdeauna cum vrem noi. Am invatat ca o relatie nu merge de la sine, trebuie lucrat permanent la ea, ca increderea si respectul sunt cheia, si o data pierdute, sunt greu de recastigat. Teoria o stim toti, practica ne omoara...
Acum suntem prieteni, vorbim zilnic, ne ajutam cu chestii minore. Sunt mai linistita ca in perioada aia, ma afund in munca mea si nu imi mai doresc nimic altceva. Stiu ca nu m-am vindecat 100%, but soon...
Cateodata sunt ingrijorata pentru el - ca mananca prostii, sau ca nu se odihneste suficient - si altadata imi doresc sa sufere, sa sufere cat am suferit si eu, sa vada cum e. Nu ma omor dupa nici una din starile astea, dar stiu ca o sa treaca la un moment dat.
Pana atunci, ne ridicam, ne scuturam de praf, viata merge inainte...
